Ma incearca o migrena. Adica... o durere de cap cu pretentii.
Ciudat - ma simt trista. Poate ca uneori, totusi, pierdem bucati din suflet si apoi ratacim sa le cautam. Si asa devenim fragili, noi, cei inainte puternici.
Nu stiu daca mi s-a mai intamplat - sa inceapa sa mi se intample ganduri poznase. Ma duc sa imi culc nedumeririle.

Distantele dintre mine si tine se masoara in clipe. Clipe de fericire, de tacere, de curaj, clipe cand ma privesti, cand imi zambesti, clipe cand esti departe si mi-e dor de tine. Intre mine si tine timpul se pierde in colturi, distantele se aduna si cresc, gandurile se cauta si se completeaza pana cand devin intregi. Totul capata sens, dar sensul isi pierde valoarea. Dezorientata, ma invart haotic intr-un carusel de incertitudini. Mi-e teama sa pun piciorul jos si sa ma opresc - daca gresesc statia? Mi-e teama sa strig - daca ma aude cine nu trebuie? Dar cel mai mult mi-e teama sa ma urnesc - daca ratacesc drumul? Ma intreb, cum ne vom impaca - eu si temerile mele?
Cand esti departe, gandurile mele vegheaza asupra ta ca o rugaciune... Oare, daca mi-ai cunoaste gandurile, ar conta?

Noaptea asta nu m-ai lăsat să dorm, iar acum am de gând să mă răzbun… spune-i insomnie, nevroză sau ia-o ca pe o provocare… important e că am aruncat mănuşa şi nu ai de ales: trebuie să lupţi!

Cu ce o să încep? O să încep cu portretul tău… ştiu că te aştepţi să fac o caricatură, dar te înşeli. Şi e normal să te înşeli, de vreme ce crezi că mă cunoşti atât de bine.

Am să îţi fac portretul pe bucata mea de cer… poftim, apără-te de asta, dacă poţi! Mi-am înmuiat sufletul în dulceaţa amintirii tale, mi-am răsfăţat privirile cu buzele tale moi şi chicotesc gândindu-mă la zâmbetul tău când ai să citeşti declaraţia asta de război… Nu râde, ştii cât sunt de periculoasă: am în suflet o rază de lumină, ţin în palme un curcubeu şi mă pregătesc să fac primele schiţe.

Înmoi raza în picăturile unei ploi calde de vară şi îţi pictez buzele… ca să zâmbeşti şi să îţi aminteşti de mine de fiecare dată când ploua în iulie. Cu o petală de mac îţi conturez trăsăturile feţei… îi simţi mângâierea pe obraz? Ştiu că de acum ai să te gândeşti la mine când razele soarelui îţi vor mângâia chipul… Strâng vântul în palme şi îl eliberez prin părul tău… nu-i aşa că fiecare adiere te face să mă doreşti lângă tine? Iar ochii tăi… cum vrei să îţi pictez privirea? Când eşti trist, îngândurat şi departe de mine? Sau când zâmbeşti, glumeşti şi ai chef de joacă? Sau, mai bine, vrei să te pictez când mă priveşti cu drag, crezând că mă uit în altă parte?

Uite că eu ţi-am terminat portretul pe bucata mea de cer. Acum stau în faţa ta, cu creionul în mână, aşteptând să ridici mănuşa. Ştiu că nu poţi refuza, te mănâncă palma să o ridici, pentru că îţi plac provocările… iar tu ştii că nu poţi câştiga, victoria era a mea dinainte de a începe războiul. Aşadar îţi rămâne un singur lucru de făcut: capitulează!… Strânge-mă în braţe, sărută-mă de o mie de ori şi recunoşte că eşti un prostuţ: ai nevoie de luptă ca să poţi simţii că ai câştigat!

Ce ii apropie si ce ii desparte pe oameni? Si ce impact avem unul asupra celuilalt? Cum putem stii ce ne rezerva viata?

Un tren. Un suierat. O oprire. O singura oprire, o mica ezitare si apoi mergem inainte cu si mai mare indarjire.

Prinsi in tumultul lucrurilor monotone, ne e teama sa ne oprim. Opririle inseamna sa pierdem "nu stiu ce"-ul dupa care alergam. Asa ca mergem inainte, mereu inainte, iar daca, rareori, "nu stiu ce"-ul ne iese in cale si ne impiedicam de el, viata ne e data peste cap si ramanem buimaci, nestiind in ce directie sa alergam iarasi. Cati dintre noi au curajul sa spuna: "Stop. Eu raman."? Si pe cati dintre noi ii lasa mandria sa spuna: "Ramai cu mine?"?

O pornire. Un suierat. Intr-un tren. Iar viata merge si merge si merge, mereu inainte si inainte, leganata de rotile unui tren...